Elemente mitice în opera eminesciană

Geneza la Eminescu are ca reper desfăşurarea mitului genezei şi apocalipsei universului. Cel mai bine acest mit este descris în „Scrisoarea I”. Structura paralelistică a tablourilor I-V, II-IV, şi antitetică în interiorul tabloului III conferă poemului o perfectă realizare romantică. Anume în tabloul III se reflectă mitul cosmogonic. Motivul „lunii” are rol de liant şi totodată de introducere în spaţiul mitic. Folosirea stilului vedenic în descrierea vidului pre – existent („Fu prăpastie? Genune? Fu noian întins de apă?”) accentuează starea de dezintegarare a eroului liric prin prisma materiei „iniţiale”.

Imaginea „punctului” reprezintă momentul genezei, de inter-calare a sufletului absolut şi divin. Mitul Cerului – Tată (întîlnit şi în „Luceafărul”– „şi cerul este tatăl meu”), şi cel al Chaosului – Mumă („cum din chaos face mumă”) reprezintă femininul şi masculinul, adică mitul cuplului primordial (Adam şi Eva). Enumeraţia („răsare lumea, lună, soare şi stihii”) şi anafora („De atunci...”) subliniază grandoarea scenariului cosmogonic şi forţa sublimă a creatorului. Epitetul plastic „timpul mort” accentuează surparea universului, şi refacerea „veciniciei”. Atmosfera „nocturnă” are rol de a crea spaţiul interplanetar dominat de „stele” ce-au „pierit” – adică găuri negre ce înghit totul în calea lor. Sfîrşirea acestui tablou cu
inversiunea „eterna pace” reflectă starea iniţială de nemişcare şi trimite la ideea timpului primordial. Mitul timpului veşnic şi al spaţiului nemărginit este reluat şi în „Sărmanul Dionis” - „Omul are în el numai fiinţa altor oameni viitori şi trecuţi, Dumnezeu le are deodată toate neamurile. Omul are loc în vreme, Dumnezeu e vremea însăşi şi stăpîneşte nemărginirea”.

Unul din cele patru mituri fundamentale româneşti este mitul Traian şi Dochia, pe care Eminescu-l transformă în operele sale în mitul genezei poporului daco –roman. Poporul valah s-a format din fuziunea „populaţiilor Daciei cu populaţiile Romei” aduse în bazinul Dunării, sacrul fluviu al dacilor nemuritori. O abordare epopeică a acestui mit se observă în „Memento mori” – prin amestecul zeilor în războiul dintre Sarmisegetusa şi Roma în anii 105-106, conflagraţia căpătînd proporţii cosmice. Jupiter, protectorul „direct” al Romei, zeul luminii şi al cerului la romani, dă semnalul începerii bătăliei teluric – celeste („Joe-ncruntă a lui sprînceană/ Şi lasă cailor jăratec”). Asediul capitalei Daciei rezistă eroic fiind „Înrădăcinată-n munte”. Spre un deznodămînt al conflagraţiei „cosmice”, Mihai Eminescu aduce în prim – plan înfruntarea epopeică dintre zeii supremi: „Jupiter” şi „Zamolxe”. „Titanicile arcuri plouă cu săgeţi”, „răniţi, fugarii divini”, „rîuri roşii”, aceste imagini creionează tabloul pierderii Sarmisegetusei, armata zeiască a Daciei părăsind cîmpul – cer – de – bătălie, se retrage la răsărit, la palatele din Marea Neagră, acest moment fiind descifrat ca momentul genezei poporului daco-roman.

Mitul căderii, cunoscut în literatură universală ca mitul Luciferic, capătă o amploare deosebită în „Sărmanul Dionis”. Dorinţa de a găsi limitele spaţiului şi a timpului îl face pe Dionis să atingă apogeul mult – rîvnit prin „Dan”(călugărul), prin curăţirea sufletului. Ajungînd în lumea „îngerilor” Dan-Dionis pare a fi impresionat şi foarte cointeresat de a găsi tainele porţii închise, tainele triunghiului de foc, a inscripţiei cu litere arabe(„ce e o enigmă chiar şi pentru îngeri”). Simţind „puterile uriaşe”, „mintea-i devenind clară ca o bucată de soare ”, Dan o cuprinse pe Maria şi „adormiră ambii”, în fiecare noapte acest „vis” repetîndu-se. Îngerii „îndeplinind într-o clipă” tot ce doreşte el, „cîntînd ceea ce cîntă el”, lumea „mişcîndu-se cum vrea el ”, îi dădea impresia că a descoperit în sine ceva divin, ceva ce-i mistuia sufletul întreg. Odată cu rostirea „Oare fără s-o ştiu nu sunt eu însumi Dumne...”, se auzi sunetul unui clopot „urieşesc”.

A căzut cerul, a murit marea, bolţile se rupeau, Dan simţindu-se trăsnit şi afundat în nemărginire. Acest fragment reprezintă elementul Luciferic, adică mitul egalării cu Dumnezeu, în urma căruia omul cunoaşte întunericul, şi „norocul lui că nu a rostit vorba pînă la capăt”. Exaltarea trecutului glorios şi critica prezentului decăzut, adică o abordare în perspectivă romantică a temei istorie este una din cele mai favorite teze eminesciene. Mitul istoriei este regăsit la Eminescu în „Scrisoarea III”, mai ales în al doilea tablou, unde se arată bătălia de la Rovine, dintre Mircea cel Bătrîn şi Baiazid. Baiazid este orgolios, violent, lăudăros, şi evocă victoriile sale asupra armatelor Europei. Pentru a-şi satisface acest orgoliu, nu a pregetat să provoace moartea a sute de mii de oameni.

Mircea reprezintă poporul român, este calm, curajos, respectă legea ospitalităţii, este demn, patriot: „N – avem oşti, dar iubirea de moşie e un zid/ Care nu se-nfiorează de-a ta faimă Baiazid!”, mesajul concentrat în aceste versuri fiind foarte afectiv. Pentru a sugera mişcarea ideilor poetice, a violenţei luptei, Eminescu foloseşte multe verbe („roiesc”, „se toarnă”), comparaţii („ca nouri de aramă”, „ca vijelia”), hiperbole („cîtă frunză şi cîtă iarbă”), realizînd un text dens, de o mare forţă expresivă, tocmai pentru a arăta forţa sentimentului de dragoste faţă de ţara străbunilor. În „Epigonii” la fel se descriu „acele zile de aur a scripturilor române”, numai cu diferenţa că mitul istoriei este prezentat din perspectiva literaturii române.

Imaginea evoluţiei acesteia este realizată prin sintagme – modul, alcătuite din metafore, ce definesc contribuţia unor scriitori mai puţin cunoscuţi(„Mumulean glas cu durere”, „Donici – cuib de-nţelepciune ”). Scriitorii mai importanţi sunt evocaţi prin referire la o creaţie reprezentativă (Vasile Cârlova prin poezia „Marşul oştirii române”). Pentru Vasile Alecsandri poetul manifestă o atenţie deosebită, acordîndu-i trei strofe şi numindu-l „rege al poeziei”. Prin aceste versuri se evocă anume conştiinţa naţională prin întreaga generaţie de la 1848 („Voi pierduţi în gînduri sânte, convorbeaţi cu idealuri”). Un alt poem în care se sintetizează principalele tendinţe ideologice ale epocii este „Împărat şi proletar”. Ideile lui Proudhon generează sindicalismul revoluţionar, care lupta pentru drepturi social – politice; culminînd cu instaurarea primului stat socialist, Comuna din Paris.

Expresiile lui Proudhon „statul este anarhie”, „proprietatea este furt”, devin în textul eminescian „minciuni şi fraze-i totul ce statul susţine”; mitul istoric fiind accentuat mai ales de actul revoluţiei („Zdrobiţi orînduiala cea crudă şi nedreaptă”). Căderea Comunei din Paris se scoate în relief prin imaginile vizuale „Parisul arde-n valuri, furtuna-n el se scaldă”, care evidenţiază starea tensionată şi de răzvrătire a lui Eminescu (care este mişcat de ideile revoluţionare). El subliniază caracterul de clasă al statului, armatei, justiţiei ca forme de exprimare a ideologiei iluministe, burgheze. Şi dacă în „Odă”, Eminescu manifestă admiraţie faţă de Napoleon I, atunci aici el „se bucură” de exilul lui Napoleon al III-lea („e ură şi turbare/ În ochii lui cei negri, adînci şi desperaţi”).

Sursa : http://www.e-referate.ro/referate/elemente_mitice_in_opera_eminesciana2010-05-03.html

Eminescu şi "apocalipsa"

Cumpara publicitate pe E-referate.ro
Se regasesc cliseele binecunoscute din intreaga literatura apocaliptica: moravurile decad si se pierd, oamenii se ucid intre ei, pamantul se cutremura, soarele se intuneca, stelele se prabusesc; eliberati din lanturile lor, monstrii napadesc pe pamant; In cele din urma, armata zeilor si eroilor se va intalni cu aceea a uriasilor si a monstrilor intr-o campie intinsa (Armagedon), in batalia hotaratoare. In acest razboi vor pieri toti, ultimul supravietuitor declansand incendiul cosmic. Orice urma de viata dispare, intreg Pamantul este inghitit de Ocean si Cerul se prabuseste.

Si totusi, acesta nu este sfarsitul. Un nou pamant rasare, verde, frumos, imbelsugat, purificat de orice suferinta.Cum orice gand omenesc adanc porneste de la cauza prima, din cer, opera lui Eminescu izvoraste si ea din fiorul cosmogonic. Poemele lui se invartesc tot mai aproape sau mai departe de samburele de intuneric al golului primar. Fiind atent asupra procesului universal, Eminescu include viziunea lumii intre doi poli, geneza si stingerea. Materia este examinata in fierberea ei in aceste doua directii, in miscarea de organizare si dezorganizare.

Imaginea apocaliptica a stingerii cosmosului este grandioasa si dramatica. Intr-o gradatie succesiva, poetul potenteaza ideea echilibrului universal, al destinului uman care, daca se stinge, va cufunda totul in intuneric, universul devenind doar un vis al nefiintei. Depasindu-si conditia umana, cugetatorul din "Scrisoarea I" intuieste catastrofa cosmica. Soarele, aruncandu-si ultimele raze va deveni "trist" si "ros", inchizandu-se in intuneric, iar planetele, inghetand, in dezlantuirea lor vor cadea in spatiu, scapate din ordinea lor abisala, din franele luminii si ale soarelui:

"In prezent cugetatorul nu-si opreste a sa minte,
Ci-ntr-o clipa gandu-l duce mii de veacuri inainte;
Soarele, ce azi e mandru, el il vede trist si ros
Cum se-nchide ca o rana printre norii intunecosi..."
Comparatia echilibrului armoniei cosmice cu o catapeteazma sfanta a lumii care se innegreste in adanc, stelele cazand ca simple frunze ale toamnei, este cutremuratoare si avertizeaza asupra unui cataclism cosmic, prabusirea lumilor.

Imaginea tabloului culmineaza cu versurile care concluzioneaza:
" Timpul mort si-ntinde trupul si devine vecinicie,
Caci nimic nu se intampla in intinderea pustie...",pentru ca in noaptea nefiintei, totul cade, totul tace, incepand eterna pace, devenirea prabusindu-se, oprindu-se din pulsatiile vietii. Eternitatea omului este o eternitate pe fragmente.

In "Archaeus" Eminescu noteaza: "in fiecare om se incearca spiritul universului, se opinteste din nou, rasare ca o raza din aceeasi apa, oarecum un nou asalt spre ceruri".Sugerand ideea de mare trecere, poezia "Memento mori" prezinta in ultimul tablou viziunea meditativa asupra Apocalipsei ce cuprinde civilizatia si universul. Intreaga natura cu fenomenele terestre si cosmice, istoria colectiva si cea individuala se cuprind aceluiasi ciclu de rotatie: apar, se dezvolta, ating apogeul si dispar:

"Din marire la cadere, din cadere la marire
Astfel vezi roata istoriei intorcand schitele ei."
Finalul poeziei este o incercare de intelegere a creatiei lui Dumnezeu cel "sfant si mare" si o prevestire a Apocalipsei, o tulburatoare meditatie asupra soartei omenirii care este harazita sa se zbata intre aceleasi limite, refacand in mersul ei istoric acelasi cerc etern, fara perspectiva de a-si putea depasi dimensiunile:

"S-astazi punctul de solstitiu a sosit in omenire.
Din marire la cadere, din cadere la marire
Astfel vezi roata istoriei intorcand schitele ei;
Inzadar palizi, sinistrii, o privesc cugetatorii
Si vor cursul sa-l abata...combinatii iluzorii -
E apus de Zeitate, s-asfintire de idei."
Sursa : http://www.e-referate.ro/referate/Eminescu_si_apocalipsa2010-09-16.html
Mai multe detalii la link sursă.

Din istoria Uniunii Europene

Cumpara publicitate pe E-referate.ro
Unitatea europeana este un concept utilizat extrem de frecvent în prezent în mass-media, mediul universitar, politic românesc si european. Ideea de unitate europeana nu este însa ceva nou, o creatie a noii gândiri europene, ci are radacini adânci la nivelul istoriei continentului. La începuturi ea a fost abordata din dorinta gasirii unei solutii pentru evitarea conflictelor dintre statele europene si prin consecinta pentru o viata mai buna a populatiei.

...

Alt „proiect pentru pace eterna” este cel al lui Kant din 1875, a carui influenta asupra presedintelui Woodrow Wilson va fi considerabila. Preconizând stabilirea unei „Societati a Natiunilor” pe baza unui „Stat de Drept” international, Kant schiteaza o veritabila teorie pacifista si internationalista. El încearca, pentru prima data, studierea stiintifica a cauzelor razboiului, propunând cerinta conformitatii constitutionale a statelor membre, el leaga pentru prima oara democratia si internationalismul.

Imediat dupa primul razboi mondial problema organizarii Europei în calitate de continent, de regiune a lumii, începe sa fie limpede perceputa. În acest context apar doua conceptii privind constructia Europei:

- o simpla cooperare care sa menajeze suveranitatile statale existente;
- o depasire a suveranitatilor printr-un proces de unificare, de „integrare” a Europei.

A doua conceptie, în mod deschis federalista, este sustinuta mai ales de autori care nu sunt decât simple persoane private.

Spre sfârsitul celui de-al doilea razboi mondial pare ca pentru Europa se deschide epoca realizarilor efective. În Europa ocupata, numeroase miscari de rezistenta s-au pronuntat în favoarea unei viitoare unitati europene: în Franta, miscarea „Lupta”, în Italia, grupul numit „Partidul de actiune”.

Proiectul de declaratie a rezistentelor europene elaborat la Geneva, în 1944, constata: „În intervalul unei singure generatii, Europa a fost epicentrul a doua conflicte mondiale care, întâi de toate, au avut ca origine existenta a treizeci de state suverane pe acest continent. Este important sa remediem aceasta anarhie prin crearea unei Uniuni federale între popoarele europene”.

A urmat pe 5 mai 1949 crearea Consiliului Europei, având ca membrii fondatori zece state: Belgia,Danemarca, Franta, Irlanda, Italia, Luxembourg, Marea Britanie, Olanda, Norvegia si Suedia.

Un an mai tarziu,in 9 mai 1950, salonul Orologiului din Quai d'Orsay ministrul afacerilor externe francez Robert Schuman facea publica oferta Frantei catre Republica Federala Germania de a pune în comun productia de carbune si otel. Tratatele sau finalizat pe 18 aprilie 1951 cand a fost semnat Tratatul instituind Comunitatea Europeana a Carbunelui si Otelului

A urmat semnarea de la Roma pe 25 martie 1957 Tratatele ce instituie Comunitatea Economica Europeana si Comunitatea Europeana a Energiei Atomice intrate în vigoare pe 1 ianuarie 1958

La 1 iunie 1968, cu optsprezece luni înainte de termenul prevazut în tratat (1 ianuarie 1970) uniunea vamala a fost realizata,expresie a dorintei umanime pune in practica ideile de unitate prin crearea instrumentelor necesare.Anterior tratatul de la Bruxelles din 8 aprilie 1965, instituia un Consiliu unic si o Comisie unica a Comunitatilor europene.Tratatul a intrat în vigoare la 1 ianuarie 1967 Uniunea nu a intrunit de la inceputul acordul tuturor Statelor Europene

In anul 1999 in Iunie - Romania adopta Planul National de Aderare la Uniunea Europeana; Iar noiembrie Comisia Europeana publica cel de-al doilea Raport de Tara privind progresele Romaniei in procesul de aderare la Uniunea Europeana;
Sursa : http://www.e-referate.ro/referate/Din_istoria_Uniunii_Europene2007-05-16.html

Mihai Eminescu (Luna - demonul straveziu)

Cumpara publicitate pe E-referate.ro
"Cereasca bolta pare o magica lanterna

Si luna este lampa. Iar lumea e-o cortina

Pe care defileaza în hora lor eterna

Imaginile noastre - rani negre în lumina".

(Omar Khayyam)



"Numeroase popoare altaice îsi imagineaza Cerul ca un cort: Calea Lactee este "cusatura", iar stelele sunt "gaurile" prin care intra lumina. În mijlocul Cerului straluceste Steaua Polara, care, asemenea unui tarus, sustine cortul. Ea poarta diferite denumiri: "Stâlpul de Aur", "Stâlpul de Fier", "Stâlpul Soarelui". Alaturi de ea domneste în univers Luna, simbol al sexualitatii în doctrinele tibetane, fecunda matrice a femeii." ne informa Mircea Eliade în lucrarea sa "Istoria credintelor si ideilor religioase", analizând simbolistica lunii din punctul de vedere al religiei.

Dictionarul explicativ al limbii române ofera o alta perspectiva asupra lunii, una stiintifica: aceasta este definita ca "astru, satelit al pamântului, care se învârteste în jurul acestuia si care îl lumineaza în timpul noptii."

Dictionarul de simboluri explica faptul ca luna este corelata cu soarele, ea fiind lipsita de lumina proprie si simbolizeaza dependenta si principiul feminin, precum si periodicitatea si reînnoirea.

Luna este simbol al ritmurilor biologice, este un astru care creste si descreste, care dispare, a carui viata este supusa legii universale a devenirii, a nasterii si a mortii. Reprezinta si timpul care trece, timpul viu pe care-l masoara prin fazele ei succesive si regulate.

Luna este simbolul primului mort. Timp de trei nopti, în fiecare luna, ea e ca moarta. Dispare. Apoi reapare si sporeste în stralucire.

Luna este cunoasterea indirecta, discursiva, progresiva, rece. Astru al noptilor, evoca în plan metaforic frumusetea, dar si lumina în imensitatea întunecimii. Dar prin aceasta lumina, care nu este decât o reflectare a luminii soarelui, luna este simbolul cunoasterii teoretice, conceptuale, rationale.

Cea mai frumoasa imagine a lunii ne este oferita de poezie. Si daca luam în considerare faptul ca luna este un element al naturii întâlnit mai ales în poeziile romanticilor, atunci cel mai bine se va regasi în lucrarile unuia din marii poeti români, a carui "întreaga creatie se naste din nostalgia paradisului" (Nichifor Crainic), Mihai Eminescu.

Rolul naturii este deosebit de important în opera lui Eminescu. În poeziile din adolescenta, natura apare sub trei forme: pentru a crea o atmosfera; în metaforele figurilor sau sentimentelor umane, si ca un mediu atotcuprinzator, caruia i se integreaza si omul. Cerul, luna, luceafarul, stelele, noaptea, furtuna, marea, râul, luciul si murmurul apei, fosnetul frunzelor, codrul, câmpia, florile si pasarile, toate se îmbina creând atmosfera tipic eminesciana, plina de culori si sunete exprimând comunicarea si corespondenta armonioasa dintre elemente.

Dintre toate motivele eminesciene legate de natura, cel mai des, si poate mai important, este luna.

În general, soarele nu este un astru romantic. El sfâsie cu lumina lui divina cuibul nocturn al viselor. Poezia romantica apare odata cu acea atractie spre luna. Contemplatia romantica a lunii anuleaza total ori partial simtul gravitatiei pe pamânt.

Imaginile lunii la Eminescu sunt uneori asemanatoare cu cele din lirica sanscrita. În literatura sanscrita, de obicei luna trezeste durere de dragoste. În "Sakuntala", eroul Dusyanta îsi zice: "Desi credeam ca luna e racoroasa, într-adevar razele ei stropite de roua varsa foc. Luna ne chinuieste pe noi, cei care iubim". Asemenea imagine se gaseste si la Eminescu. De exemplu, în poezia "Când...":

"Când luna prin nori pe lume vegheaza

Când fie-ce unda se-mbraca c-o raza

Când cânta ai somnului ginii natângi

Tu tremuri si plângi.



Când luna arunca o pala lumina

Prin merii în floare-nsirati în gradina

La trunchiul unuia pe tine te-astept

Visând destept."

Asocierea lunii cu durerea umana se întâlneste si la poetul Tagore: "Luna, tu trezesti valuri de lacrimi în oceanul tristetii mele".

Dar astrul nocturn are o alta pondere în creatia lui Eminescu; vapaia lunii îl transpune într-un alt nivel spiritual si îi dezvaluie tainele creatiei ca si zadarnicia vietii. Conceptia despre luna a lui Eminescu, ca o putere care învie gânduri si întuneca suferinte îsi are rezonanta în conceptia vedica de Varuna, zeul cerului, care vegheaza gândurile omenesti, gândirea si imaginatia poetului devenind ecouri ale textelor indiene pe care le-a citit; un sâmbure al acestei imagini transpare în "Misterele noptii":

"Razele din alba luna

mi le torc, mi le-mpreuna

pentru-ntregul viitor".

Balada "Fat - Frumos din tei" cuprinde acel efect de lumina de luna proiectat cu un gest cosmic pe mari întinderi:

"Lun-atunci din codri iese,

Noaptea toata sta s-o vada,

Zugraveste umbre negre

Pe câmp alb ca de zapada.



Si mereu ea le lungeste,

Si urcând pe cer le muta,

Dar ei trec, se pierd în codri

Cu viata lor pierduta."

Predilectia pentru efectele de luna ramâne o înclinatie statornica. Se întâlneste în poeziile acestei perioade a creatiei poetului, dar si mai târziu. O întâmpinam în "Melancolie" , în "Craiasa din povesti", în "Lacul", în "Calin", în "Povestea codrului", pâna la acel efect maret din "Scrisoarea I":

"Parea ca printre nouri s-a fost deschis o poarta

Prin care trece alba regina noptii moarta.

O, dormi, o, dormi în pace printre faclii o mie

Si în mormânt albastru si-n pânze argintie,

În mausoleu-ti mândru, al cerurilor arc,

Tu adorat si dulce al noptilor monarc!"

(Melancolie)

***

"Neguri albe, stralucite

Naste luna argintie,

Ea le scoate peste ape,

Le întinde pe câmpie;

(...)

Lânga lac, pe care norii

Au urzit o umbra fina,

Rupta de miscari de valuri

Ca de bulgari de lumina."

(Craiasa din povesti)

***

"Sa plutim cuprinsi de farmec

Sub lumina blândei lune "

(Lacul)

***

"Peste albele izvoare

Luna bate printre ramuri

Împrejuru-ne s-aduna

Ale Curtii mândre neamuri"

(Povestea codrului)

***

"Caci perdelele-ntr-o parte când le dau, si în odaie

Luna varsa peste toate voluptoasa ei vapaie,

Ea din noaptea amintirii o vecie-ntreaga scoate

De dureri, pe care însa le simtim ca-n vis pe toate"

(Scrisoarea I)

"Scrisoarea I" sugereaza cum dintr-un colt de univers scaldat de lumina palida si rece a lunii, pornesc gândurile poetului, amplificate pâna la hiperbolizare de frumusetea noptii, dar si de izolarea între peretii austeri ai unei odai sarace, unde "doar ceasornicul strabate lunga timpului carare". Cadrul romantic anesteziaza simturile, din "noaptea amintirii" ies dureri pe care poetul le percepe ca-n vis, si din acest joc al alternativelor între luciditate si visare, meditatia eminesciana trece cu usurinta de la indignare la întelegere, de la tonul vehement la cel elegiac. Distantarea de lume a eu-lui poetic si patrunderea în spatiul gândirii si al închipuirii se petrece în regimul nocturn prin contactul cu energia magica selenara.

Poetul contempla luna, o invoca:

"Luna tu, stapâna marii, pe a lumii bolta luneci

Si gândirilor dând viata, suferintele întuneci".

Se produce o modificare în sistemul de referinta. Din perspectiva cosmica, privind spre pamânt, se releva un spectacol grandios si tragic. Sub lumina "fecioara" a lunii, scânteiaza pustiuri si codri, mari nesfârsite si tarmuri înflorite, cetati si case. Luna îi vede deopotriva si pe rege si pe sarac, atât de diferiti în destinul lor social, dar nivelati în absolut de "geniul mortii"; pe cei slabi si cei puternici, pe mediocrul cochet, dar si pe înteleptul solitar.

Printre atâtea aspecte ale luminii, Eminescu alege mai cu seama pe cele ale lunii. Efectul de luna, care alcatuieste un motiv atât de general al romantismului, poate aparea ca un element al peisajului în trei feluri deosebite. Exista o luna vazuta ca un obiect izolat al cerului, astru solitar catre care privirile sunt rapite:

"Parea ca printre nouri s-a fost deschis o poarta

Prin care trece alba regina noptii moarta".

Exista apoi o lumina de luna resimtita ca o însusire generala a atmosferei, ca o baie de influente difuze:

"Neguri albe stralucite

Naste luna argintie,

Ea le scoate peste ape,

Le întinde pe câmpie".

Dar exista o lumina de luna însotita cu vreun aspect material al pamântului si prin care acesta din urma dobândeste o adevarata stralucire fantomatica:

"Vazduhul scânteiaza, si ca unse cu var

Lucesc zidiri, ruine pe câmpul solitar".

În multe din poeziile sale, Eminescu însoteste lumina lunii cu apa lacului:

"Peste albele izvoare

Luna bate printre ramuri"

***

"Ce cauti pe unde bate luna

Pe-un alb izvor tremurator?"

***

"Tresarind scânteie lacul

Si se leagana sub soare".

Aceasta alaturare a luminii cu apa, reflectata ca o tainica îmbratisare a lor, mistica pasiune a elementelor, a fost exprimata de Eminescu când în poezia "Lasa-ti lumea..." a scris strofa simbolica:

"Iata lacul. Luna plina

Poleindu-l, îl strabate;

El, aprins de-a ei lumina,

Simte-a lui singuratate".

Motiv "atât de romantic", izvor a nenumarate mituri, legende si culte care daruiesc zeitelor chipul lunii (Isis, Ishtar, Artemis sau Diana, Hecate, ...), luna este un simbol cosmic extins la toate epocile, din vremuri imemoriale si pâna în zilele noastre, si generalizat la toate orizonturile.

Sursa : http://www.e-referate.ro/referate/Mihai_eminescu_luna_-_demonul_straveziu2005-03-18.html

Mihai Eminescu - Scrisoarea I (comentariu)

Poezia ne prezinta pozitia vitrega a omului de geniu într-o societate marginita si este alcatuita din 5 parti.

În prima parte apar doua motive romantice, dragi poetului. Primul motiv este cel al timpului - timpul individual si cel universal. Al doilea motiv este motivul lunii: "Ea din noaptea amintirii o vecie-ntreaga scoate".

În a doua parte poetul nuanteaza motivul lunii, ca un astru tutelar al faptelor meschine sau nobile ale oamenilor. Mai întîi poetul reda o imagine globara a spatiului terestru de la pustiuri la codrii, de la mari si izvoare la tarmuri, si apoi imaginea se restrînge: "Si în cîte mii de case lin patruns-ai prin feresti/ Cîte frunti pline de gînduri, gînditoare le privesti". În continuare poetul poetul înfatiseaza o serie de ipostaze ale individului: "Vezi pe-un rege ce-mpînzeste globu-n planuri pe un veac/ Cînd la ziua cea de mîine abia cuget-un sarac", "Fie slabi, fie puternici, fie genii ori neghiobi!/ Unul cauta-n oglinda de-si bucleaza al sau par/ Altul cauta în lume si în vreme adevar". Apare aici un motiv de sursa schoppehauriana, identitatea omului în fata mortii: "Desi trepte osebite le-au iesit din urna sortii/ Deopotriva-i stapîneste raza ta si geniul mortii". În continuare poetul se opreste la conditia vitrega a omului de geniu, care apare în antiteza cu celelalte ipostaze: "Iar colo batrînul dascal, cu-a lui haina roasa-n coate/ Într-un calcul fara capat tot socoate si socoate/ Si de frig la piept si-ncheie tremurînd halatul vechi/ Îsi înfunda gîtu-n guler si bumbacul în urechi/ Uscati asa cum este, gîrbovit si de nimic/ Universul fara margini e în degetul lui mic/ Caci sub frunte-i viitorul si trecutul se încheaga/ Noapte-adînc-a veciniciei el în siruri o dezleaga/ Precum Atlas în vechime sprijinea ceriul pe umar/ Asa el sprijina lumea si vecia într-un numar".

Partea a treia cuprinde o cosmogoinie care compozitional se justifica prin faptul ca ea va argumenta cît de vasta este cultura batrînului dascal. Pîna a prezenta geneza apar cîteva notiuni care ar trebui sa sugereze încreatul. Geneza propriu zisa începe astfel: "Dar deodata un punct se misca ... cel întîi si singur. Iata-l!/ Cum din chaos face muma, iara el devine Tatal". Apar aici motivele macrocosmusului si microcosmosului. Raportat la macrocosmos oamenii nu sunt decît: "Musti de-o zi pe-o lume mica de se masura cu cotul". În continuare poetul vorbeste despre un previziblil sfîrsirt al lumii: soarele îl vede "trist si ros", planetele "îngheata" si timpul "devine vecinicie", pentru ca la sfîrsit sa domneasca din nou aceasta noapte a "nefiintei" si " eterna pace".

Partea a patra este consacrata pozitiei vitrege a cugetatorului de geniu în lumea semenilor sai. Dascalul dupa ce a cugetat la destinul lumilor cosmice el cugeta acum la destinele indivizilor lumii terestre. Apare aici din nou identitatea oamenilor cu ei însisi si cu omenirea întreaga: "Unul e în toti, tot astfel precum una e în toate". Vointele marunte care îi framînta pe oameni n-au nici un sens din cauza ireversibilitatii timpului: "Ce-o sa-i pese soartei oarbe ce vor ei sau ce gîndesc?/ Ca si vîntu-n valuri trece peste traiul omenesc". Cînd vorbeste despre soarta geniului într-o societate bîntuita de interese meschine apar numeroase accente satirice, uneori deosebit de incisive. Imposibilitatea cunoasterii propriei vieti, lasa considerarea operei omului de geniu la discretia rauvoitorilor, a invidisilor: "Si cînd propria ta viata singur n-o stii pe de rost,/ O sa-si bata altii capul s-o patrunda cum a fost?". Pesimismul schoppenhaurian l-a influentat pe Eminescu si în versurile: "Poti zidi o lume-ntreaga, poti s-o sfarmi ... orice-ai spune,/ Peste toate o lopata de tarîna se depune". Apare din nou ideea ca oamenii sunt egali în fata mortii: "Mîna care-au dorit sceptrul universului si gînduri/ Ce-au cuprins tot universul încap bine-n patru scînduri". Pe un ton ironic poetul îsi imagineaza cum se vor desfasura funerariile acestui om de geniu. Ele vor avea o falsa solemnitate deoarece oamenii sînt rai, indiferenti, ipocriti: "Iar deasupra tuturora va vorbi vreun mititel,/ Nu slavindu-te pe tine ... lustruindu-se pe el". Posteritatea va ignora valoarea operei si se va rezuma doar la "bibliografia subtire" careia îi vor gasi "pete multe, rautati".

În partea a cincea se revine la motivele initiale: contemplarea propriei vieti si a luminii lunii ce dezvaluie alaturi de frumusetile eterne ale naturii crudul si tristul adevar ca oamenii sunt identici în perspectiva mortii: "Si pe toti ce-n asta lume sunt supusi puterii sortii/ Deopotriva-i stapîneste raza ta si geniul mortii".

Sursa : http://www.e-referate.ro/referate/Mihai_eminescu_-_scrisoarea_i_comentariu2005-03-18.html
Pentru mai multe detalii, poţi descărca materialul de la adresa menţionată.

Scrisoarea I - viziunea batranului dascal asupra lumii

Haosul in viziunea lui Eminescu este definit printr-o serie de sintagme (prapastie,genune,noian intins de ape)care ne plaseaza mai degraba in nedefint, in invizibil („era un intuneric ca o mare fara raza”),lipsit de viata si vointa , fara constiinta de sine (n-a fost lume priceputa si nici minte s-o priceapa”) dominata de nemiscare absoluta(„ si in sine impacata stapanea eterna pace”).

In realizarea acestui tablou Eminescu valorifica informatii din opera lui Kant, Schopenhauer, din mituri grecesti si crestine, dar mai ales din vechile scrieri indiene, in special din Rig-Veda(„ Nu era fiinta,nu era nici nefiinta atunci. Nu era nici spatiul, nici dincolo cerul”).

Satira debuteaza cu o invocatie catre luna, astrul tutelar al romanticilor, invocatia catre luna are functia de a sublinia caracterul revelator al meditatiei artistice; satira nu este, pur si simplu, rodul unei nemultuŹmiri, ci vine dintr-un gand rasarit sub impulsul lunii.(„Luna varsa peste toate voluptoasa ei vapaie „),

Alaturi de motivul lunii, in aceasta secventa apare si motivul timpului, bivalent, vazut atat in durata sa universala („Din noaptea amintirii o vecie-ntreaga scoate”), dar si particulara sau individuala, masurabila cu ajutorul ceasornicului(„Doar ceasornicul urmeaza lung-a timpului carare”) .

Oprindu-se asupra identitatii diferite a oamenilor, luna mediteaza asupra conditiei si preocuparilor noastre rege, sarac, negustor), ajungand la concluzia trista a identitatii tuturor in (fata mortii, indiferent de destinul harazit, idee preluata de Eminescu de la Schopenhauer („Desi trepte osebite le-au iesit din urna sortii,/Deopotriva-i stapaneste raza ta si geniul mortii”).

Transferand imaginea in propria-i imaginatie, poetul infatiseaza intr-un granŹdios poem figuri variate ale existentei intre acestea se afla si batranul dascal, care si-a dedicat viata cunoasterii. El traieste auster, dar are multumirea de a fi deslusit taina lumii. Mediteaza asupra Genezei si asupra Apocalipsei. Pentru el, universul s-a nascut printr-un accident mecanic.

Respectiv, din materia nediferentiata a inceputurilor s-a desfacut un punct, care a devenit independent prin miscare. Universul capata forta sub imperiul acestui punct, dupa cum reintrarea lumii in bezna primordiala inseamna revenirea timpului la conditia sa eterna, iesirea lui de sub limitele trecatoare si pierderea identitatii incredintat ca aceasta idee il va face nemuritor, savantul spera intr-o glorie postuma.

Lumina selenara deschide poarta-ntrarii din propia-i lume, legata insesizabil de memoria generala: noapte amintirii. Sub impresia luminii de luna, eul liric are revelatia ca oamenii sunt egali doar in fata lunii si a mortii. Tabloul general este alcatuit din tipologii diverse: regele, saracul, narcisistul, filozoful, negustorul si savantul.

In haosul primordial si in perfecta lui omogenitate, gratie unui primum movens , se stabileste un raport intre doi termeni (muma si Tatal) . Elementele se desprind din nebuloasa primara, atrase in viata de un dor nemarginit care este – in termeni schopenhaurieni – vointa de a trai- , necurmata aspiratie prin care lumea se perpetueaza.

Moartea soarelui inseamna disparitia lumii si reinstaurarea haosului de la inceputuri, cosmosul isi pierde ordinea si arminia si recade in noaptea nefiintei , peste care se lasa eterna pace de dinaintea facerii. Ciclul poate fi reluat, caci dupa Apocalipsa este posibila o noua Geneza.
http://www.e-referate.ro/referate/Scrisoarea_I_-_viziunea_batranului_dacal_asupra_lumii2010-03-29.html

Omul de geniu



Cumpara publicitate pe E-referate.ro
Romantismul are ca tema istoria, vazuta in perspectiva larga, de la geneza cosmica pana la istoria diferitelor popoare. Dand frau liber fanteziei creatoare, autorul isi imagineaza in tabloul al III-lea o cosmogonie. Prin intermediul savantului pe care "il poarta gandul indarat cu mii de veacuri", autorul vede haosul primordial , cand "nu s-ascundea nimica, desi tot era ascuns", cand "in sine impacata stapanea eterna pace", gandurile fiind generate de intrebari filozofice: "Fu prapastie?Genune?Fu noian intins de apa?/ N-a fost lume priceputa si nici minte s-o priceapa".

Preluand ideea genezei Universului prin miscarea atomilor in vid, Eminescu isi imagineaza crearea lumii prin miscarea unui punct central. Este vazuta omenirea fiind definita prin metafore sugestive pentru efemeritatea ei in univers, din care strabate cu subtilitate o ironie amara tipic eminesciana privind superficialitatea lumii si anticipand satira din tabloul al IV-lea :"noi copii ai lumii mici","musuroaie de furnici","microscoapice popoare","musti de-o zi".Cugetatorul isi imagineaza stingerea Universului, sub forma unei morti termice, dupa care totul revine la "eterna pace".

Ironia romantica dobandeste, adesea, accente satirice, dovada ca tabloul al IV-lea se constituie intr-o satira virulenta la adresa superficialitatii societatii contemporane, prilej pentru care Eminescu isi exprima dispretul fata de neputinta acesteia de a avea idealuri, de a se ridica deasupra intereselor meschine, marunte, nesemnificative.Din perspectiva cosmica, privind spre planeta Pamant se releva un spectacol grandios si tragic. Sub lumina "fecioara" a lunii, scanteiaza pustiuri si codri, mari nesfarsite si tarmuri inflorite, cetati si case, unde "alte frunti pline de ganduri" mediteaza, ca si poetul, la soarta omului pe Pamant si in Univers:"Mii pustiuri scanteiaza sub lumina ta fecioara ;Si cati codri ascund in umbra stralucire de izvoara
Peste cate mii de valuri stralucirea ta strabate

 Cand plutesti pe miscatoarea marilor singuratate! ".Imaginea se restrange treptat pana se ajunge la categoria omului surprins in diferite ipostaze care are menirea de a introduce motivul identitatii oamenilor in fata mortii. Luna ii vede deopotriva pe rege si pe sarac, atat de diferiti in destinul lor social, dar nivelati in absolut "de geniul mortii "; pe cei slabi si pe puternici; pe geniali si neghiobi, pe parazitul elegant, dar si pe inteleptul solitar care "cauta in lume si in vreme de adevar " sau pe negutatorul " care-mparte lumea de pe scandura tarabii".Printre ei, marginalizat de societate, in antiteza cu individualitatile anterioare, sub o infatisare modesta, rataceste "geniul", in ipostaza "batranului dascal".

Cele şapte legende ale întemeierii Romei

Prezentul inconjoara trecutul si il tolereaza. Roma este un oras vechi in care trecutul nu suporta toleranta binevoitoare a prezentului. Aici trecutul este cel care se dovedeste intelegator cu prezentul, dominandu-l insa.

In prima legenda se spune ca Eneas, fiu al zeitei Venus, s-a oprit in Latium, unde fiul sau, Ascanio, a fundat Alba Longa. Creusa, mama lui Ascanio, ramasese acasa sa planga dezastrul Troiei. Fuga lui Eneas, ratacirea lui in dragostea Didonei si in triunghiul sicilian, a coplesit imaginatia unui copil de 15 ani care, ajutat de tatal sau, a transfigurat-o in marmura. Eneas isi sprijina tatal, pe Anchise, cu bratul drept, iar cu stangul pastreaza echilibrul lui Asciano. Marmura aceasta se afla azi in Galeria Borghese.

Pentru romani insa, fuga lui Eneas si fundarea orasului Alba Longa au insemnat prea putin. Au vrut o ruda zeiasca mult mai apropiata de obarsia lor. Au vrut ca Marte sa fie aceasta ruda. Astfel batranul rege din Alba Longa, Numitor, detronat de fratele sau, Amulio, a avut o fiica, pe Rhea Silvia, pe care Amulio a pedepsit-o pentru a nu avea urmas. Rhea Silvia a devenit vestala si a primit vizitele lui Marte. S-au nascut Romulus si Remus. Gemenii, dupa ce au plutit pe raul Tibru, au fost alaptati de o lupoaica.

A treia legenda se bazeaza pe un obicei singular al vechilor popoare italice, cel al Primaverii sacre. Obiceiul cerea ca atunci cand o epidemie sau o alta nenorocire se abatea asupra lor, induplecarea zeilor sa se faca prin sacrificarea tuturor copiilor nascuti in primavara acelui an. Era un sacrificiu pasnic: copiii acestia erau crescuti cu mare grija si educati pana la douazeci de ani, cand portile cetatii se deschideau cu ceremonie, iar ei trebuiau sa plece si sa fundeze, unde vor crede de cuvinta, o cetate noua.

Primavara sacra, cea de a patra legenda, s-a petrecut si in cazul Romei: Amulio a fost, in cele din urma, detronat, dar Romulus si Remus nu au ramas in Alba Longa, ci au plecat, la douazeci de ani sa fondeze Roma.

Tinerii pastori din Alba Longa au fost pusi sa se infrunte cu sabinii, locuitori mai vechi in Capitoliu, carora mai intai le-au rapit femeile. Valea dintre Palatin si Capitoliu a fost martora acestei rapiri, devenita mai tarziu sarbatoare nationala, transfigurata tocmai in Dacia, intr-un dans pastrat pana in zilele noastre, numit Calusarii, caruia i s-a adaugat farmecul inedit al Noptii de Sanziene.

Sabinii i-ar fi putut infrange pe albani fara prea mult effort, daca ar fi putut sa intre in cetate pe timpul noptii. Tanara Tarpeia le-a promis deschiderea portilor cu conditia ca acestia, la intrare, sa-i daruiasca podoabele ce le purtau la mana stanga. Sabinii s-au tinut de cuvant aruncand peste Tarpeia scuturile lor, iar aceasta a murit sub greutatea metalului, schimbandu-se in stanca. Stanca se afla si azi la capatul strazii Teatro di Marcelo, dar turistilor li se spune ca denumirea ei vine de la o tanara cu acelasi nume de Tarpeia, aruncata de aici in haos pentru tradare.

Tarpeia trebuie sa fi fost una singura. E foarte posibil sa fi fost fiica lui Spurius Tarpeius, supraveghetor al Capitoliului. Se pare, insa, ca ea nu a tradat sau, mai exact, a tradat de doua ori: incheind o intelegere ambigua cu sabinii, ea l-a vestit in acelasi timp pe Romulus - a carui amanta era - cerandu-i sa trimita intariri pentru ca in clipa cand sabinii vor fi lipsiti de mijloacele lor defensive, sa-i faca prizonieri. Titus Livius crede in cinstea Tarpeii si aduce ca argument onorurile anuale ce i se faceau pana tarziu.

Dar cand Tarpeia a deschis portile cetatii, tinerii albani, condusi de Romulus, isi pierdusera pare-se entuziasmul si fugisera. Romulus i-a chemat inapoi prin calm si devotiune. Lupta a fost reluata, pe viata si pe moarte, terminandu-se cu bine datorita acelorasi femei sabine, care, intrand intre arme cu copiii in brate, le-au aratat luptatorilor un astfel de viitor. Sabinii au cedat si Romulus a invins, dar nu au fost decat cativa ani de pace.

Dupa acesti ani, intr-o zi, Romulus isi inspecteaza trupele, dar o furtuna risipeste manifestatia si cand se termina busculada de trupuri se constata disparitia sa. Istoricii ii acuza pe sabini de asasinat. Nascut din banuiala si legenda, Romulus a pierit in obscurul acestora.

Ar fi aceasta cea de a saptea legenda. Se pare insa ca sbinii s-au impacat destul de greu cu albanii si ca dupa lungi discutii sterile s-a ajuns la intelegerea ca regele sa fie ales numai dintre sabini. Numai Pompiliu a fost primul rege. Cu el legendele se sfarsesc si se naste Roma. Pe deasupra lor, Sapte coline - Palatin, Capitoliu, Caelius, Esquillin, Viminal, Quirinal si Aventin - sprijina Cetatea Eterna. Pentru fiecare legenda cate una. Poate tot de aici se spune ca Roma cea dintai a avut sapte regi.

Latina - lectie didactica speciala

Acest articol al acestui blog, Educatio Lyceum Colere, despre o lectie didactica speciala (sper ca m-am referit exact).
Cel mai probabil, nici nu v-ati fi gandit ca ar mai fi o tactica mai speciala, in a invata si in a "jongla", in privinta limbii latine, intr-o forma logica si corecta de a forma cuvinte si de a descoperi sensuri si formule care pana acum nu pare sa fi interesat pe cineva intr-un mod special, dar ceea ce se vede scris pe aceasta foaie nu veti gasi in vreo carte sau manual ce ar incerca sa explice lingvistica latina.

Flexiunea (declinarea) numelor:
- in clasa numelor urmatoarele parti de vorbire:
1. Numele substantiv
2. Pronume
3. Numeralul
4. Adjectivul

Categoriile logico-gramaticale ce caracterizeaza numele:
1. Genul numelui - obiect
- insufletit - animat - masculin , feminin
- inanimat - neinsufletit - neutru
2. Numarul
- singular - unul singur
- plural = > mai multe obiecte : a) dualul (2 obiecte) - greaca* , b) pluralul = mai mult de 2 obiecte
3. Cazul numelui "obiect" - categoria logico-gramaticala ce indica situatia in care se afla obiectul-nume in raport cu alte obiecte sau procese exprimate in enunt.
- Nominativ
- Genitiv
- Dativ
- Acuzativ
- Ablativ
- Vocativ
4. Clasa de flexiune (de declinare) - care se stabileste dupa Vocala Tematica Specifica , care apare in structura cuvantului.
- pentru a indica - semnala toate aceste categorii logico-gramaticale care caracterizeaza numele-obiect (latina ca si greaca) si-a creat un semn - morfen indicator in functie de care observam - identificam aceste categorii logico-gramaticale.
- in semnalarea acestor categorii prin aceste semne - morfen trebuie identificata structura numelui latin.

Orice nume are urmatoarea structura morfenatica (de morfen) :

1. R(adicalul) nominal = partea / segmentul initial al cuvantului care se mentine neschimbat in cursul flexiunii / declinarii ; pentru a identifica si selecta R. cuvantului, dictionarul ofera obligatoriu de retinut forma cazului Nominativ si in sprijinul acesteia si forma cazului Genitiv (pozitia a doua in dictionar) "eliminand" terminatia acesteia.
Exemplu :  silva ( Nominativ )  ,  -ae  ( Genitiv )  =  padure
R = silv-
- terminatia "-ae" de la Genitiv a fost "eliminata" si a ramas Radicalul cuvantului.
civis , -is = cetatean
R = civ-
domus , -us
R = dom-
- rolul Radicalului este pur semantic, indicand sensul sau ideea / notiunea exprimata de cuvant.

2. V(ocala) T(ematica) / = V(ocala) S(pecifica)
- morfenul aflat la finalul Radicalului care are dublu rol :
> indica clasa de flexiune (declinare) ,
> rol de vocala de legatura intre radical si sufixe ce urmeaza dupa aceasta.

In functie de . . . . . . . . . . . . . . . . , numele se clasifica in mai multe clase de flexiuni :

a) Radicalul in Vocala Specifica = " a " > declinarea I
exemplu: silva , - ae
V. S. = a > declinarea I
Terra , -ae
V. S. = a > decl. I

b) R in o (scurt) / u ( o scurt devine u inaintea lui "s" sau "m" )
ex. :
Lupus , -i
" u " dispare de la Genitiv fiind scurt.
Observatie: vocalele scurte la cazul Genitiv fie dispar, fie se modifica. Vocalele lungi sunt rezistente si se mentin nemodificate la toate cazurile.
regnum , -i = imparatie
V. S. = o (scurt) / u (scurt) > decl. II
R. = regn-

c) R in i (scurt) / e (scurt) > declinarea III vocalica - "parisilabica"
vulpes , -is = vulpe
R in V. S. = 0 > declinarea III consonantica - "imparisilabica"
arbor , -is
V.S. = 0
dux (ducs) , ducis
R = duc-
VS = 0

d) R in U (lung) > decl. IV
domus , -us = casa
cornu , -us

e) R in e (lung) > decl. V
res , rei = lucru, realitate (- substantiv abstract)
dies , -ei = ziua
fides , -ei = credinta
spes , -ei = speranta

- adjective , pronume - primele 3 declinari
Adjectiv : bonus (decl. II) , -a (decl. I) , -um (decl. II) = bun, buna
Pronume : tres , -ia (decl. III) = trei

Desinente Cazuale ( terminatii ) = morfemele - semn finale care se adauga la sfarsitul formei nominale pentru a indica urmatoarele categorii logico-gramaticale :
- genul numelui - obiect
- numarul numelui - obiect
- cazul numelui - obiect

 Pentru Nominativ singular :
- S ( animate - masculin , feminin )
- M ( inanimat - neutru )
- 0 ( fie animat - declinarea III , fie inanimat - celelalte declinari )

Pentru Genitiv singular
 - I ( decl. I , II , V )
 - IS ( decl. III , IV )

Pentru Dativ singular
 - I { adscris ( alaturat) / subscris ( subinteles , V.S. = 0 )

Pentru Acuzativ singular
- M

Pentru Ablativ singular
- D ( dispare si lungeste Vocala Specifica )

Pentru vocativ singular
- = Nominativ singular
- E ( la decl. II animate )

Pentru Nominativ plural
- I ( decl. I si II )
- ES ( animate )
- A ( inanimate )

Pentru Genitiv plural
- UM ( precedat de " R " la decl. I , II , V )

Pentru Dativ plural
- IS ( decl. I si II )
- BUS ( decl. III , IV , V )

Pentru Acuzativ plural
- MS ( cade " M " si lungeste V.S. )
- A ( inanimate )

Pentru Ablativ plural  =  Dativ plural

Pentru Vocativ plural  =  Nominativ plural

Observatie : desinenta " i ", alaturata de V.S. " a ", devine " e ", ca in exemplul " silva , silvae ".
- toate substantivele neutre ( inanimate ) repeta desinenta N(ominativului) si la V(ocativ) si la Ac(uzativ) - singular.
Toate aceste morfeme se asambleaza intr-o singura forma dupa urmatoarea schema generala :
R (indica notiunea) + S.I. (grad de comparatie) + V.S. (clasa, elementul de legatura) + Desinenta caz ( gen, nr., caz ).
S(ufixul) de I(ntensitate) = morfemul semn ce indica gradul de dezvoltare (comparatie) a insusirii unui obiect.
a) S.I. = 0 => grad pozitiv = bun
b) S.I. = IOR ( / IUS ) => grad comparativ de superioritate = mai bun
c) S.I. = ISSIM => grad superlativ = foarte bun

Etapele declinarii numelor :
- identificare R(adical) eliminand desinenta cazului G(enitiv) de la
- identificare V.S. care apare dupa / la finalul R(adicalului)
- adaugarea si identificarea desinente cazuale : se trece R(adicalul) la toate cazurile
- se lasa liber pentru V.S. ( pe care o adaugam la sfarsit )
- se adauga desinenta pentru fiecare caz in parte
- . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . ca element de legatura intre R(adical) si V(ocala) S(pecifica) numai daca { formeaza diftong " ai " scris " ae " final ; numai daca urmeaza consoana dupa consoana ; este V.S. lunga }

via , -ae = drum
R = vi-
V.S. = -a
Singular  :
N.  vi  __ a __  0
G.  vi  __ a __   e  ( i => e )
D.  vi  __ a __   e  ( i => e )
Ac.  vi  __ a __  m
Abl.  vi  __ a __  d  ( dispare " d ")
V.  vi  __ a __  0
Plural :

N.  vi  __ a __  e  ( i => e )
G.  vi  __ a __  ( r ) um
D.  vi  _____  is
Ac.  vi  __ a __  (m) s  ( dispare " m ")
Abl.  vi  ____  is
V.  vi  __ a __  e  ( i => e )

Nota Bene : la Nominativ singular si la Genitiv singular se respecta desinenta din dictionar.

lupus , -i = lup
R = lup
V.S. = o / u  ( decl. II )
Singular :
N.  lup  __ u __  s
G.  lup  ______  i
D.  lup  __ o __  i
Ac.  lup  __ u __  m
Abl.  lup  __ o __ d  (dispare "d")
V.  lup  _____  e
Plural :
N.  lup  ____  i
G.  lup  __ o __  r um
D.  lup  ____  is
Ac.  lup  __ o __  ( m ) s
Abl.  lup  ____  is
V.  lup  ____  i

bonus , -a , -um = bun, buna ( adj. N )
R = bon
V.S. =  - o / u  ( decl. II , masc.) ;  - a  ( decl. I , fem. ) ;  - o / u  (decl. II neu.)
- La feminin :
R = bon , VS = a
Singular :
N. bon  __ a __  0 
G. bon  __ a __  e
D. bon  __ a __  e
Ac. bon  __ a __  m
Abl. bon  __ a __  d 
V.  bon  __ a __  0 
Plural :
N.  bon  __ a __  e
G.  bon  __ a __  r um
D.  bon  ____  is
Ac.  bon  __ a __  ( m ) s
Abl. bon  ____  is
V.  bon  __ a __  e

- La masculin :
R = bon
VS = u
Singular :
N.  bon  __ u __ s
G.  bon  ____  i
D.  bon  __ o __  i  ? ( " o " este lung aici )
Ac.  bon  __ u __ m
Abl.  bon  __ o __  d 
V.  bon  ____  e  ( ! * )
!* - numai cand la N. sg. este " - us " la V. sg. este " -e "
Plural :
N.  bon  ____  i
G.  bon  __ o __  r um
D.  bon  ____  is
Ac.  bon  __ a __  ( m ) s
Abl.  bon  ____  is
V.  bon  ____  i

- La neutru :  ( R = bon ; VS = o / u )
singular :
N.  bon  __ u __  m
G.  bon  ____  i
D.  bon  __ o __  i  ( ? )
Ac.  bon  __ u __  m
Abl.  bon  __ o __  d 
V.  bon  ____  e
plural :
N.  bon  ____  a
G.  bon  __ o __  r um
D.  bon  ____  is
Ac.  bon  ____  a
Abl.  bon  ____  is
V.  bon  ____  a

- - -  continuare  - - -