Mihai Eminescu - Scrisoarea I (comentariu)

Poezia ne prezinta pozitia vitrega a omului de geniu într-o societate marginita si este alcatuita din 5 parti.

În prima parte apar doua motive romantice, dragi poetului. Primul motiv este cel al timpului - timpul individual si cel universal. Al doilea motiv este motivul lunii: "Ea din noaptea amintirii o vecie-ntreaga scoate".

În a doua parte poetul nuanteaza motivul lunii, ca un astru tutelar al faptelor meschine sau nobile ale oamenilor. Mai întîi poetul reda o imagine globara a spatiului terestru de la pustiuri la codrii, de la mari si izvoare la tarmuri, si apoi imaginea se restrînge: "Si în cîte mii de case lin patruns-ai prin feresti/ Cîte frunti pline de gînduri, gînditoare le privesti". În continuare poetul poetul înfatiseaza o serie de ipostaze ale individului: "Vezi pe-un rege ce-mpînzeste globu-n planuri pe un veac/ Cînd la ziua cea de mîine abia cuget-un sarac", "Fie slabi, fie puternici, fie genii ori neghiobi!/ Unul cauta-n oglinda de-si bucleaza al sau par/ Altul cauta în lume si în vreme adevar". Apare aici un motiv de sursa schoppehauriana, identitatea omului în fata mortii: "Desi trepte osebite le-au iesit din urna sortii/ Deopotriva-i stapîneste raza ta si geniul mortii". În continuare poetul se opreste la conditia vitrega a omului de geniu, care apare în antiteza cu celelalte ipostaze: "Iar colo batrînul dascal, cu-a lui haina roasa-n coate/ Într-un calcul fara capat tot socoate si socoate/ Si de frig la piept si-ncheie tremurînd halatul vechi/ Îsi înfunda gîtu-n guler si bumbacul în urechi/ Uscati asa cum este, gîrbovit si de nimic/ Universul fara margini e în degetul lui mic/ Caci sub frunte-i viitorul si trecutul se încheaga/ Noapte-adînc-a veciniciei el în siruri o dezleaga/ Precum Atlas în vechime sprijinea ceriul pe umar/ Asa el sprijina lumea si vecia într-un numar".

Partea a treia cuprinde o cosmogoinie care compozitional se justifica prin faptul ca ea va argumenta cît de vasta este cultura batrînului dascal. Pîna a prezenta geneza apar cîteva notiuni care ar trebui sa sugereze încreatul. Geneza propriu zisa începe astfel: "Dar deodata un punct se misca ... cel întîi si singur. Iata-l!/ Cum din chaos face muma, iara el devine Tatal". Apar aici motivele macrocosmusului si microcosmosului. Raportat la macrocosmos oamenii nu sunt decît: "Musti de-o zi pe-o lume mica de se masura cu cotul". În continuare poetul vorbeste despre un previziblil sfîrsirt al lumii: soarele îl vede "trist si ros", planetele "îngheata" si timpul "devine vecinicie", pentru ca la sfîrsit sa domneasca din nou aceasta noapte a "nefiintei" si " eterna pace".

Partea a patra este consacrata pozitiei vitrege a cugetatorului de geniu în lumea semenilor sai. Dascalul dupa ce a cugetat la destinul lumilor cosmice el cugeta acum la destinele indivizilor lumii terestre. Apare aici din nou identitatea oamenilor cu ei însisi si cu omenirea întreaga: "Unul e în toti, tot astfel precum una e în toate". Vointele marunte care îi framînta pe oameni n-au nici un sens din cauza ireversibilitatii timpului: "Ce-o sa-i pese soartei oarbe ce vor ei sau ce gîndesc?/ Ca si vîntu-n valuri trece peste traiul omenesc". Cînd vorbeste despre soarta geniului într-o societate bîntuita de interese meschine apar numeroase accente satirice, uneori deosebit de incisive. Imposibilitatea cunoasterii propriei vieti, lasa considerarea operei omului de geniu la discretia rauvoitorilor, a invidisilor: "Si cînd propria ta viata singur n-o stii pe de rost,/ O sa-si bata altii capul s-o patrunda cum a fost?". Pesimismul schoppenhaurian l-a influentat pe Eminescu si în versurile: "Poti zidi o lume-ntreaga, poti s-o sfarmi ... orice-ai spune,/ Peste toate o lopata de tarîna se depune". Apare din nou ideea ca oamenii sunt egali în fata mortii: "Mîna care-au dorit sceptrul universului si gînduri/ Ce-au cuprins tot universul încap bine-n patru scînduri". Pe un ton ironic poetul îsi imagineaza cum se vor desfasura funerariile acestui om de geniu. Ele vor avea o falsa solemnitate deoarece oamenii sînt rai, indiferenti, ipocriti: "Iar deasupra tuturora va vorbi vreun mititel,/ Nu slavindu-te pe tine ... lustruindu-se pe el". Posteritatea va ignora valoarea operei si se va rezuma doar la "bibliografia subtire" careia îi vor gasi "pete multe, rautati".

În partea a cincea se revine la motivele initiale: contemplarea propriei vieti si a luminii lunii ce dezvaluie alaturi de frumusetile eterne ale naturii crudul si tristul adevar ca oamenii sunt identici în perspectiva mortii: "Si pe toti ce-n asta lume sunt supusi puterii sortii/ Deopotriva-i stapîneste raza ta si geniul mortii".

Sursa : http://www.e-referate.ro/referate/Mihai_eminescu_-_scrisoarea_i_comentariu2005-03-18.html
Pentru mai multe detalii, poţi descărca materialul de la adresa menţionată.

Scrisoarea I - viziunea batranului dascal asupra lumii

Haosul in viziunea lui Eminescu este definit printr-o serie de sintagme (prapastie,genune,noian intins de ape)care ne plaseaza mai degraba in nedefint, in invizibil („era un intuneric ca o mare fara raza”),lipsit de viata si vointa , fara constiinta de sine (n-a fost lume priceputa si nici minte s-o priceapa”) dominata de nemiscare absoluta(„ si in sine impacata stapanea eterna pace”).

In realizarea acestui tablou Eminescu valorifica informatii din opera lui Kant, Schopenhauer, din mituri grecesti si crestine, dar mai ales din vechile scrieri indiene, in special din Rig-Veda(„ Nu era fiinta,nu era nici nefiinta atunci. Nu era nici spatiul, nici dincolo cerul”).

Satira debuteaza cu o invocatie catre luna, astrul tutelar al romanticilor, invocatia catre luna are functia de a sublinia caracterul revelator al meditatiei artistice; satira nu este, pur si simplu, rodul unei nemultuŹmiri, ci vine dintr-un gand rasarit sub impulsul lunii.(„Luna varsa peste toate voluptoasa ei vapaie „),

Alaturi de motivul lunii, in aceasta secventa apare si motivul timpului, bivalent, vazut atat in durata sa universala („Din noaptea amintirii o vecie-ntreaga scoate”), dar si particulara sau individuala, masurabila cu ajutorul ceasornicului(„Doar ceasornicul urmeaza lung-a timpului carare”) .

Oprindu-se asupra identitatii diferite a oamenilor, luna mediteaza asupra conditiei si preocuparilor noastre rege, sarac, negustor), ajungand la concluzia trista a identitatii tuturor in (fata mortii, indiferent de destinul harazit, idee preluata de Eminescu de la Schopenhauer („Desi trepte osebite le-au iesit din urna sortii,/Deopotriva-i stapaneste raza ta si geniul mortii”).

Transferand imaginea in propria-i imaginatie, poetul infatiseaza intr-un granŹdios poem figuri variate ale existentei intre acestea se afla si batranul dascal, care si-a dedicat viata cunoasterii. El traieste auster, dar are multumirea de a fi deslusit taina lumii. Mediteaza asupra Genezei si asupra Apocalipsei. Pentru el, universul s-a nascut printr-un accident mecanic.

Respectiv, din materia nediferentiata a inceputurilor s-a desfacut un punct, care a devenit independent prin miscare. Universul capata forta sub imperiul acestui punct, dupa cum reintrarea lumii in bezna primordiala inseamna revenirea timpului la conditia sa eterna, iesirea lui de sub limitele trecatoare si pierderea identitatii incredintat ca aceasta idee il va face nemuritor, savantul spera intr-o glorie postuma.

Lumina selenara deschide poarta-ntrarii din propia-i lume, legata insesizabil de memoria generala: noapte amintirii. Sub impresia luminii de luna, eul liric are revelatia ca oamenii sunt egali doar in fata lunii si a mortii. Tabloul general este alcatuit din tipologii diverse: regele, saracul, narcisistul, filozoful, negustorul si savantul.

In haosul primordial si in perfecta lui omogenitate, gratie unui primum movens , se stabileste un raport intre doi termeni (muma si Tatal) . Elementele se desprind din nebuloasa primara, atrase in viata de un dor nemarginit care este – in termeni schopenhaurieni – vointa de a trai- , necurmata aspiratie prin care lumea se perpetueaza.

Moartea soarelui inseamna disparitia lumii si reinstaurarea haosului de la inceputuri, cosmosul isi pierde ordinea si arminia si recade in noaptea nefiintei , peste care se lasa eterna pace de dinaintea facerii. Ciclul poate fi reluat, caci dupa Apocalipsa este posibila o noua Geneza.
http://www.e-referate.ro/referate/Scrisoarea_I_-_viziunea_batranului_dacal_asupra_lumii2010-03-29.html

Omul de geniu



Cumpara publicitate pe E-referate.ro
Romantismul are ca tema istoria, vazuta in perspectiva larga, de la geneza cosmica pana la istoria diferitelor popoare. Dand frau liber fanteziei creatoare, autorul isi imagineaza in tabloul al III-lea o cosmogonie. Prin intermediul savantului pe care "il poarta gandul indarat cu mii de veacuri", autorul vede haosul primordial , cand "nu s-ascundea nimica, desi tot era ascuns", cand "in sine impacata stapanea eterna pace", gandurile fiind generate de intrebari filozofice: "Fu prapastie?Genune?Fu noian intins de apa?/ N-a fost lume priceputa si nici minte s-o priceapa".

Preluand ideea genezei Universului prin miscarea atomilor in vid, Eminescu isi imagineaza crearea lumii prin miscarea unui punct central. Este vazuta omenirea fiind definita prin metafore sugestive pentru efemeritatea ei in univers, din care strabate cu subtilitate o ironie amara tipic eminesciana privind superficialitatea lumii si anticipand satira din tabloul al IV-lea :"noi copii ai lumii mici","musuroaie de furnici","microscoapice popoare","musti de-o zi".Cugetatorul isi imagineaza stingerea Universului, sub forma unei morti termice, dupa care totul revine la "eterna pace".

Ironia romantica dobandeste, adesea, accente satirice, dovada ca tabloul al IV-lea se constituie intr-o satira virulenta la adresa superficialitatii societatii contemporane, prilej pentru care Eminescu isi exprima dispretul fata de neputinta acesteia de a avea idealuri, de a se ridica deasupra intereselor meschine, marunte, nesemnificative.Din perspectiva cosmica, privind spre planeta Pamant se releva un spectacol grandios si tragic. Sub lumina "fecioara" a lunii, scanteiaza pustiuri si codri, mari nesfarsite si tarmuri inflorite, cetati si case, unde "alte frunti pline de ganduri" mediteaza, ca si poetul, la soarta omului pe Pamant si in Univers:"Mii pustiuri scanteiaza sub lumina ta fecioara ;Si cati codri ascund in umbra stralucire de izvoara
Peste cate mii de valuri stralucirea ta strabate

 Cand plutesti pe miscatoarea marilor singuratate! ".Imaginea se restrange treptat pana se ajunge la categoria omului surprins in diferite ipostaze care are menirea de a introduce motivul identitatii oamenilor in fata mortii. Luna ii vede deopotriva pe rege si pe sarac, atat de diferiti in destinul lor social, dar nivelati in absolut "de geniul mortii "; pe cei slabi si pe puternici; pe geniali si neghiobi, pe parazitul elegant, dar si pe inteleptul solitar care "cauta in lume si in vreme de adevar " sau pe negutatorul " care-mparte lumea de pe scandura tarabii".Printre ei, marginalizat de societate, in antiteza cu individualitatile anterioare, sub o infatisare modesta, rataceste "geniul", in ipostaza "batranului dascal".