Geneza la Eminescu are ca reper desfăşurarea mitului genezei şi apocalipsei universului. Cel mai bine acest mit este descris în „Scrisoarea I”. Structura paralelistică a tablourilor I-V, II-IV, şi antitetică în interiorul tabloului III conferă poemului o perfectă realizare romantică. Anume în tabloul III se reflectă mitul cosmogonic. Motivul „lunii” are rol de liant şi totodată de introducere în spaţiul mitic. Folosirea stilului vedenic în descrierea vidului pre – existent („Fu prăpastie? Genune? Fu noian întins de apă?”) accentuează starea de dezintegarare a eroului liric prin prisma materiei „iniţiale”.
Imaginea „punctului” reprezintă momentul genezei, de inter-calare a sufletului absolut şi divin. Mitul Cerului – Tată (întîlnit şi în „Luceafărul”– „şi cerul este tatăl meu”), şi cel al Chaosului – Mumă („cum din chaos face mumă”) reprezintă femininul şi masculinul, adică mitul cuplului primordial (Adam şi Eva). Enumeraţia („răsare lumea, lună, soare şi stihii”) şi anafora („De atunci...”) subliniază grandoarea scenariului cosmogonic şi forţa sublimă a creatorului. Epitetul plastic „timpul mort” accentuează surparea universului, şi refacerea „veciniciei”. Atmosfera „nocturnă” are rol de a crea spaţiul interplanetar dominat de „stele” ce-au „pierit” – adică găuri negre ce înghit totul în calea lor. Sfîrşirea acestui tablou cu
inversiunea „eterna pace” reflectă starea iniţială de nemişcare şi trimite la ideea timpului primordial. Mitul timpului veşnic şi al spaţiului nemărginit este reluat şi în „Sărmanul Dionis” - „Omul are în el numai fiinţa altor oameni viitori şi trecuţi, Dumnezeu le are deodată toate neamurile. Omul are loc în vreme, Dumnezeu e vremea însăşi şi stăpîneşte nemărginirea”.
Unul din cele patru mituri fundamentale româneşti este mitul Traian şi Dochia, pe care Eminescu-l transformă în operele sale în mitul genezei poporului daco –roman. Poporul valah s-a format din fuziunea „populaţiilor Daciei cu populaţiile Romei” aduse în bazinul Dunării, sacrul fluviu al dacilor nemuritori. O abordare epopeică a acestui mit se observă în „Memento mori” – prin amestecul zeilor în războiul dintre Sarmisegetusa şi Roma în anii 105-106, conflagraţia căpătînd proporţii cosmice. Jupiter, protectorul „direct” al Romei, zeul luminii şi al cerului la romani, dă semnalul începerii bătăliei teluric – celeste („Joe-ncruntă a lui sprînceană/ Şi lasă cailor jăratec”). Asediul capitalei Daciei rezistă eroic fiind „Înrădăcinată-n munte”. Spre un deznodămînt al conflagraţiei „cosmice”, Mihai Eminescu aduce în prim – plan înfruntarea epopeică dintre zeii supremi: „Jupiter” şi „Zamolxe”. „Titanicile arcuri plouă cu săgeţi”, „răniţi, fugarii divini”, „rîuri roşii”, aceste imagini creionează tabloul pierderii Sarmisegetusei, armata zeiască a Daciei părăsind cîmpul – cer – de – bătălie, se retrage la răsărit, la palatele din Marea Neagră, acest moment fiind descifrat ca momentul genezei poporului daco-roman.
Mitul căderii, cunoscut în literatură universală ca mitul Luciferic, capătă o amploare deosebită în „Sărmanul Dionis”. Dorinţa de a găsi limitele spaţiului şi a timpului îl face pe Dionis să atingă apogeul mult – rîvnit prin „Dan”(călugărul), prin curăţirea sufletului. Ajungînd în lumea „îngerilor” Dan-Dionis pare a fi impresionat şi foarte cointeresat de a găsi tainele porţii închise, tainele triunghiului de foc, a inscripţiei cu litere arabe(„ce e o enigmă chiar şi pentru îngeri”). Simţind „puterile uriaşe”, „mintea-i devenind clară ca o bucată de soare ”, Dan o cuprinse pe Maria şi „adormiră ambii”, în fiecare noapte acest „vis” repetîndu-se. Îngerii „îndeplinind într-o clipă” tot ce doreşte el, „cîntînd ceea ce cîntă el”, lumea „mişcîndu-se cum vrea el ”, îi dădea impresia că a descoperit în sine ceva divin, ceva ce-i mistuia sufletul întreg. Odată cu rostirea „Oare fără s-o ştiu nu sunt eu însumi Dumne...”, se auzi sunetul unui clopot „urieşesc”.
A căzut cerul, a murit marea, bolţile se rupeau, Dan simţindu-se trăsnit şi afundat în nemărginire. Acest fragment reprezintă elementul Luciferic, adică mitul egalării cu Dumnezeu, în urma căruia omul cunoaşte întunericul, şi „norocul lui că nu a rostit vorba pînă la capăt”. Exaltarea trecutului glorios şi critica prezentului decăzut, adică o abordare în perspectivă romantică a temei istorie este una din cele mai favorite teze eminesciene. Mitul istoriei este regăsit la Eminescu în „Scrisoarea III”, mai ales în al doilea tablou, unde se arată bătălia de la Rovine, dintre Mircea cel Bătrîn şi Baiazid. Baiazid este orgolios, violent, lăudăros, şi evocă victoriile sale asupra armatelor Europei. Pentru a-şi satisface acest orgoliu, nu a pregetat să provoace moartea a sute de mii de oameni.
Mircea reprezintă poporul român, este calm, curajos, respectă legea ospitalităţii, este demn, patriot: „N – avem oşti, dar iubirea de moşie e un zid/ Care nu se-nfiorează de-a ta faimă Baiazid!”, mesajul concentrat în aceste versuri fiind foarte afectiv. Pentru a sugera mişcarea ideilor poetice, a violenţei luptei, Eminescu foloseşte multe verbe („roiesc”, „se toarnă”), comparaţii („ca nouri de aramă”, „ca vijelia”), hiperbole („cîtă frunză şi cîtă iarbă”), realizînd un text dens, de o mare forţă expresivă, tocmai pentru a arăta forţa sentimentului de dragoste faţă de ţara străbunilor. În „Epigonii” la fel se descriu „acele zile de aur a scripturilor române”, numai cu diferenţa că mitul istoriei este prezentat din perspectiva literaturii române.
Imaginea evoluţiei acesteia este realizată prin sintagme – modul, alcătuite din metafore, ce definesc contribuţia unor scriitori mai puţin cunoscuţi(„Mumulean glas cu durere”, „Donici – cuib de-nţelepciune ”). Scriitorii mai importanţi sunt evocaţi prin referire la o creaţie reprezentativă (Vasile Cârlova prin poezia „Marşul oştirii române”). Pentru Vasile Alecsandri poetul manifestă o atenţie deosebită, acordîndu-i trei strofe şi numindu-l „rege al poeziei”. Prin aceste versuri se evocă anume conştiinţa naţională prin întreaga generaţie de la 1848 („Voi pierduţi în gînduri sânte, convorbeaţi cu idealuri”). Un alt poem în care se sintetizează principalele tendinţe ideologice ale epocii este „Împărat şi proletar”. Ideile lui Proudhon generează sindicalismul revoluţionar, care lupta pentru drepturi social – politice; culminînd cu instaurarea primului stat socialist, Comuna din Paris.
Expresiile lui Proudhon „statul este anarhie”, „proprietatea este furt”, devin în textul eminescian „minciuni şi fraze-i totul ce statul susţine”; mitul istoric fiind accentuat mai ales de actul revoluţiei („Zdrobiţi orînduiala cea crudă şi nedreaptă”). Căderea Comunei din Paris se scoate în relief prin imaginile vizuale „Parisul arde-n valuri, furtuna-n el se scaldă”, care evidenţiază starea tensionată şi de răzvrătire a lui Eminescu (care este mişcat de ideile revoluţionare). El subliniază caracterul de clasă al statului, armatei, justiţiei ca forme de exprimare a ideologiei iluministe, burgheze. Şi dacă în „Odă”, Eminescu manifestă admiraţie faţă de Napoleon I, atunci aici el „se bucură” de exilul lui Napoleon al III-lea („e ură şi turbare/ În ochii lui cei negri, adînci şi desperaţi”).
Sursa : http://www.e-referate.ro/referate/elemente_mitice_in_opera_eminesciana2010-05-03.html
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu